Spre Tine, Cel în veci Statornic
când toate nu-s decât ruini,
spre Tine-mi târâi slava crucii
și nimbul urmelor de spini.

Sfințenia-Ți mă înfioară
când stau spre Tine-ngenuncheat,
și-orice cuvânt mi-l știu nevolnic,
ne-ncăpător și vinovat.

Nu-Ți cer Isus, decât lumina
liniștitoarelor tăceri,
a zării cât Eternitatea
nemărginită nicăieri.

Și-Ți cer ca-n veci să nu mă-nfrângă
ne-ncrederea în tot ce-ai spus,
nici să-mi vând cugetul pe daruri,
nici câte sunt pe câte nu-s.

Nici în străinele pământuri
să-ntind a-mele rădăcini,
nici să ridic în soare praful,
nici să mai râd spre ochi străini.

Nici jarul sfânt să nu-l împrăștii
când dăruiesc căldura lui,
nici numai gura mea să spună
ce numa-n fapte pot să spui...

Spre Tine, Cel în veci Statornic
când toate-s umbre și ruini...
Pe-un strop de mir de Tine vrednic,
topesc întregile-mi grădini.